Si pentru că Dumnezeu a iubit strugurele, a pus in el, spre aducere aminte, timpul unui an, cu bunele și mai puțin bunele lui vremuri. Și i-a dat strugurelui un loc, în care s-a născut ca să vorbească despre minunile Lui, și mai mult decât atât, l-a lăsat să umble ca pe un vestitor.

După voia lui Dumnezeu există viticultorii, cei care cu dragoste se ocupa de viața vie a strugurelui, și cei care vinifică, oenologii, cei care, cu cel puțin la fel de multă dragoste, sunt preocupați de veșnicia vieții de apoi a strugurelui, vinul. Într-o sticla de vin, timpul e prins întru „eternitate”, după puterea pe care Dumnezeu i-a dat-o oenologului să lege și să dezlege timpul strugurelui aici pe pământ.

Și oenologia are dogmele și ecumenismul ei, există tradiții care ucid revelații și erezii care dau viață viselor. Dumnezeu nu poate fi prins în cuvinte, așa cum nu exista vinul perfect, vinul care să fie „cel mai bun vin” pentru oricine se împărtășește din/cu el. Probabil că și lui Dumnezeu îi place diversitatea, altfel cum de ar fi putut exista în noi?

Timpul e prins în tot felul de forme: înregistrări, tipărituri, cu respectivele tușe de subiectivitate inerente autorilor lor, vinul fiind, într-o instanță simplificatoare, o astfel/altfel de înregistrare.