Filosofia Vinului

încă un site cu (dragoste de) vin

Vinul, de la metafizic spre fizic

| 0 Comentarii

Vinul locuiește sticla întocmai ca o idee captivă, ca gând nerostit despre lume și viață al celui care a prins o rază de soare, un crâmpei de pământ, o sorbitură de apă și timpul unui an într-o alchimie aproape imposibil de repetat într-un alt loc și într-un alt timp.

Vinul este asemenea unui filosof, subiectiv cum îi este soiul, se naște și trăiește ca fiu al locului și timpului, se bucură de caldură, de lumină, de apă, pe care apoi le resemnifică după învățăturile creatorului său și după doctrinele scolii din care face parte, căci puțini sunt filosofii nepereche și mult mai mai rare sunt sticlele de vin care nu seamănă decât cu ele însele. Există școli filosofice, așa cum există maniere de a face vin, fiecare eu cugetător și fiecare strugure jucându-se cu experiența finită a subiectivității, a timpului și locului, în încercarea de a găsi universalitatea. Și deși fiecare o caută pentru sine, doar prin împărtășire își poate depăși condiția. Împărtășirea doctrinei este cea care scoate filosoful din sine și din anonimat, deschizându-l spre lume, oferindu-l lumii cu toate adevărurile lui, la fel cum vinul, în care se spune că e prins adevărul,  pentru a putea rosti ceva, trebuie să ajungă în universul de discurs deschis de ciocnirea paharelor.

Ține de alegere ce, cu cine și cât bem, dar în absența exigențelor e posibil să pierdem vremea și să ne ruinăm sănătatea. Vinul nu se bea de sete, deși există și o excepție, setea de cunoaștere. A „cunoaște” vinul este mai mult decât o experiență epistemică, este un act de trăire, venim în întâmpinarea vinului cu toate simțurile, de preferat cât mai treze, pentru a înțelege măsura valorii sale și spre bucuria personală. Sadoveanu era convins că vinul ne-a fost dat „pentru cinstirea și desfătarea gustului” și este adevărat faptul că fiecare bea vinul pe care îl merită. În absența consumatorilor cultivați nu pot exista vinuri mari.  Re-cunoaștem în vin ceea ce deja ne-am apropriat din realitate, în sens de anamneză,  vorbim cu vinul pe măsura vocabularului nostru și a experiențelor anterioare.  Filosoful  Ludwig Wittgenstein constata cu temei că „limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele”, poți gândi în măsura în care poți formula în cuvinte ceea ce gândești.  Limitele noastre castrează vinul pe care îl bem, limitele noastre devin limitele vinului nostru. A bea vin înseamnă a-ți extinde universul, cel puțin pe linie senzorială și/sau culturală. Întâlnirea cu un vin mare este un act de cultură, este întâlnire cu opera de artă, este poveste de dragoste. Trecerea de la banal la minune, însă, are nevoie de pregătire.

Nu toate propozițiile pe care le auzim de-a lungul vieții sunt aforisme și nu toate sticlele deschise sunt opere de artă, însă modul în care ne ghidăm experiența, și aici nu vorbim doar despre experiența senzorială, ține de alegerile și exigențele noastre, elevarea lor fiind o condiție a evoluției spirituale, diferența esențială între maestru și novice fiind aceea că maestrul a greșit de mai multe ori decât a avut curajul novicele să încerce. Și când vine vorba despre vinuri, posibilitățile de a alege sunt nenumărate, avem vinuri roșii, rose sau albe, avem vinuri seci, demiseci, demidulci, dulci, avem vinuri licoroase, spumante, spumoase, șampanii, vinuri de lume veche, vinuri de lume nouă, dar până la urmă ce și cum căutăm?! Cu cât sunt mai multe opțiuni, cu atât suntem mai pierduți în fața raftului cu vinuri, vrem ceva să ne placă, sperăm să facem alegerea perfectă, dar care sa fie?

Lasă un răspuns

Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *.